Marta Usurelu

Marta Usurelu

Ba se poate!

img-X14191813

Nu stiu altii cum sunt, dar… asa am ajuns si eu sa incep povestirile cand ma raportez la noua generatie. Cand intru in contact cu cineva de 20 de ani si vad ca n-are stare, nu este focusat si nu doreste responsabilitati. Nu intreaba niciodata “Ce pot sa fac?”, ci “Cat e salariul?” sau “Care este programul?”. Fara a generaliza, sunt putini cei din generatia de tineri profesionisti care te impresioneaza. Dar in criza, din pacate, sunt si mai putine companii care mai au timp si “nervi” sa pregateasca si sa creasca profesionisti. Daca nu vrei sa inveti, sa furi meserie, sa fii deschis la nou, chiar daca la inceput banii nu sunt cat ai dori, ajungi sa fii un excelent somer, cu o diploma sau mai multe in buzunar.

Si acum revin la mine. La cum am fost eu sau cei din generatia mea. Eram studenta in primul an la Filosofie cand m-am angajat in presa. Lucram la cotidian, la pagina de cultura, si in primele doua saptamani toti colegii, inclusiv directorul, imi vorbeau referindu-se mereu la varsta mea – aveam 18 ani. Tarziu am inteles gluma…

N-o sa uit ca, intr-o sedinta de redactie, eu, cea mai mica si relativ speriata, stateam intr-un colt si asteptam sa-mi vina randul sa propun subiecte. N-aveam incredere ca e bine ce spun, dar spuneam. Si aveam tot timpul propuneri multe, ceea ce ii obosea uneori pe superiorii directi. Am propus sa scriem despre Eros Ramazzotti, care canta pentru prima data in Romania la un festival pe care il organiza Marcel Avram. Propunerea a fost acceptata, dar doi dintre superiori au spus in acelasi timp ca avem nevoie de o imagine mai speciala. Iar seful meu s-a gandit pret de cateva secunde si mi-a spus: “Usurela, daca nu vii cu o poza cu Eros de gat, te dau afara!”.

Nu m-am gandit nicio clipa ca glumeste. Aveam 18 ani. Era primul job si stiam ca trebuie sa fii, ca jurnalist, foarte bun. Sa faci ceva excelent daca vrei sa fii remarcat. Am plecat la conferinta de presa cu un singur gand in minte. Am ajuns printre primii. In sala erau doua doamne si, din ce vorbeau, am inteles ca erau traducatoarele lui Eros. M-am dus si le-am rugat sa ma invete sa spun in italiana: “Eros, eu vreau sa fac o poza cu tine!”. Au crezut probabil ca glumesc. Dar mi-au spus ce le-am rugat. “Eros, io voglio fare una foto con lei”.

Am repetat aceasta propozitie in minte toata conferinta de presa. Iar cand Marcel Avram a anuntat “Ultima intrebare”, am sarit in picioare si am strigat: “Eros, io voglio fare una foto con lei”. A fost, bineinteles, momentul in care toata lumea s-a uitat la mine dar, spre surprinderea mea, Eros a spus “Si, certo!”. ☺ M-am dus langa el si am facut aceasta poza. Eram extrem de incantata. De la Sofitel, unde a fost conferinta, si pana la Casa Presei, unde aveam redactia, am facut cateva minute. Nici nu intrasem in biroul sefului de sectie, ca a venit si fotograful cu imaginea printata. Am fost felicitata, iar poza a aparut pe prima pagina a ziarului.

Aceasta poveste nu este uluitoare. Nu este despre ceva extraordinar. Este un exemplu insa de cum reactionam cand aveam o cerinta. Asa am fost invatata sa lucrez. N-am spus nu sau nu se poate. Am incercat de fiecare data si, de cele mai multe ori, am reusit. Sunt convinsa ca, atunci cand incepi sa te gandesti la ceva, cand iti propui sa faci ceva, esti deja cu un pas mai aproape. Si este important sa iti placa ce faci si sa nu renunti.

De cate ori vad oameni care se plang si merg fara tragere de suflet la serviciu, unde stau si asteapta sa treaca ziua sau luna, ma intreb cum au ajuns asa. De ce nu cauta alt job? De ce nu vor sa faca altceva, ceva care le place? Si de ce angajatorul lor accepta sa aiba in echipa astfel de oameni? Stam la birou mai mult ca acasa. Tot acest timp este irosit daca doar il arunci la gunoi si nu-l transformi in ceva frumos, semnificativ, de valoare.