Marta Usurelu

Marta Usurelu

Cei mai frumosi ani

dreamstime_s_9526949

Fiecare generatie crede, probabil, ca a trait cei mai frumosi ani. Viata noastra, cea pe care o stim si despre care putem vorbi, este frumoasa. Este asa cum altcineva nu o poate simti. Starea de bine si nostalgia care ne cuprind cand ne amintim de copilarie, pe mine una ma determina sa cred de cele mai multe ori ca am trait vremuri perfecte.

Nimic nu bate copilaria. Acel sentiment de bine fara sfarsit, siguranta si linistea de care nu ne pasa deloc dar care ne inconjurau. Sau imaginea familiei care era atunci completa.

Nu am avut parte de ceva miraculos in copilarie sau de experiente speciale. Am crescut la tara, cu natura, animale si familie. Mergeam la vie. La cules de struguri si porumb, scoteam toamna arpagicul din pamant, insiram tutun, in claca, si povesteam fiecare ce filme am mai vazut. Mergeam sa adunam buruiana de la deal, pentru animale. Storceam stugurii cu picioarele alaturi de sora mea, mama si mamaie si radeam cat puteam cand una dintre noi cadea. Iar seara asteptam cu nerabdare sa vina vaca de la pascut, ca sa bem lapte cald.

Mamaia avea vaca si vitel, porci, gaini si rate, catel si multi pisoi. Dar vedeta a fost intotdeauna calul Gheorghita, un armasar negru ca pana corbului care chiar avea ca in povesti o stea alba in frunte. A trait 43 de ani! Era, de fapt, si vedeta satului. In tineretea lui, impreuna cu tatalui meu, au fost unii dintre protagonistii filmului “Mihai Viteazul”. Da, cel cu Amza Pellea!

dreamstime_s_34450675

Stiu ca toti cei care au crescut la tara au avut parte de astfel de “aventuri” si ca nimic nu suna exotic, dar nu pot sa nu-mi amintesc cu drag cum era cand urcam in cires si mancam cirese pana ne paraia burta! Sau gustul minunat al pepenilor pe care-i aducea Bunelu’ cu sacul, sau al rosiilor pe care le mancam, nespalate, in gradina, putin necoapte.

Nu suna ideal, dar pentru mine suna bine. Frumos si asa cum as vrea sa mai simt macar o data. Stateam desculta timp de 2 luni vara, in fiecare an. Si nu pierd ocazia nici acum, cand prind putina iarba, sa ma descalt.

Cand ii povestesc baiatului meu de 6 ani ce faceam cand eram mica, rade ca si cum ar asculta o poveste. Nu intelege. Se mira cand ii povestesc ca aveam un porc, care avea si un nume, il chema Ghita. Sau cand ii spun ca noi ne jucam in pom. Ca nu aveam telefoane si ca desene animate nu erau decat seara.

Nu intelege de ce zambesc si acum cand povestesc de “coletul” pe care-l trimitea mama cand eram la bunici si in care erau doar bomboane. Eram fericiti si pazeam cu sfintenie acel colet al carui continut ne ajungea o saptamana. Nici ca pe piersicile verzi, inca in pom, ne scrijeleam numele, ca sa stie fiecare a cui e, sau ca mall-ul nostru era pe 15 august, de Sfanta Maria, la balci.

Pentru el, povestile astea nu bat jocurile pe tableta sau telefon. Nici desenele de la TV sau distractia atat de articifiala, din punctul meu de vedere, de la locul de joaca. Asa cum gustul minunat de care-mi amintesc si acum al compotului pe care-l facea bunica nu va bate niciodata bomboanele M&M-ul sau oul Kinder!

Fiecare dintre noi creste si se bucura de ceea ce are, de timpurile pe care le prinde. Nu pot decat sa sper ca, intre toate atractiile tehnologice ale momentului, sa reusesc sa-i arat macar putin din magia lucrurilor cu care am crescut si sa-l fac sa inteleaga ca viata inseamna mai mult decat agitatia de zi cu zi din oras si noutatile tehnologiei.

Foto 1: ID 9526949 © Dreamframer | Dreamstime.com

Foto 2:ID 34450675 © Alexia Khruscheva | Dreamstime.com