Marta Usurelu

Marta Usurelu

Dansand cu viata

Alina Cojocaru_2570

Cu atata recunoastere pe cele mai prestigioase scene ale baletului, am putea crede ca Alina Cojocaru s-a nascut cu dorinta de a fi balerina. Si celebra. N-a fost chiar asa. Cineva a urcat-o intr-un tren si acel tren a dus-o spre balet. Un prieten de familie, tot vazand-o in permanenta miscare, le-a sugerat parintilor sa o dea la o scoala de profil. A facut gimnastica, dupa care s-a oprit, o durea genunchiul, era micuta si fragila. Au dat-o la balet pentru ca parea mai usor.

Pe la varsta de 8 ani si jumatate incepea primele ore de balet la Rapsodia Romana si in acelasi an a dat probe la Colegiul National de Arte Dinu Lipatti. Intamplarea a facut ca in acel an sa se iveasca posibilitatea unui schimb de elevi intre Chisinau si Kiev, situatie de altfel foarte rara, care nici nu s-a mai repetat de atunci. Cum multi elevi din Chisinau erau in Bucuresti, schimbul s-a produs intre Bucuresti si Kiev.

Asa a ajuns micuta Alina Cojocaru, un copil foarte atasat si dependent de familie, sa plece la mii de kilometri distanta sa faca scoala la Kiev. “Nici nu stiu cum m-au lasat parintii sa plec. Pot numai sa-mi inchipui prin ce au trecut”, povesteste ea acum, la 30 de ani, cand in memorie i-au ramas numai amintirile frumoase din scoala. In ziua de azi, daca iti lasi copilul sa plece undeva, exista internet, Skype. Pe vremea aceea nu era nimic de genul asta. In fiecare duminica, in jur de orele 8-9, statea langa telefon, singurul din tot internatul, si astepta sa o sune parintii, care de fiecare data o intrebau daca-i place, altfel o chemau acasa. De fiecare data le spunea ca-i place pana cand nu au mai intrebat-o.

Si chiar ii placea acolo. Treptat si-a dat seama ca antrenamentul in sala e una, ce se intampla pe scena e altceva. Cand a ajuns la Kiev nu stia ce inseamna baletul. Abia cand a vazut primul spectacol si-a dat seama ca asta vroia sa faca. A stat opt ani acolo, dintre care sapte au fost de scoala, iar un an a dansat la Compania de Balet din Kiev. Copil fiind, nu-si dadea seama ce e normal, ce fac altii de aceeasi varsta. A luat totul ca atare, ca pe ceva normal. “Trebuia sa fac bine ce fac si cand ma duc acasa sa pot sa fiu mandra de ce am facut”, isi spunea ea. Acum, privind in urma, gandindu-se numai la drumul de 27 de ore cu trenul care o despartea de casa, isi da seama cat de greu era.

Pana la 27 de ani, nu a existat o zi in care sa nu se antreneze. Nu conta ca era sambata sau duminica, cum termina un spectacol incepea pregatirea pentru urmatorul. Avand multe spectacole de la o varsta frageda, normalitatea ei era compusa dintr-o cursa intre scena, teatre si antrenamente. Daca un spectacol se termina la 10:30 seara, nu avea nicio problema sa-si faca bagajul, dimineata la 6 sa fie in aeroport, iar la 9 in sala de antrenamente, unde ramanea pana seara tarziu. La Kiev, statea in sala sa se antreneze pana se stingeau luminile. Nici nu conta cate ore erau legale. Lucra cat simtea nevoia si pentru a compensa orele de singuratate din camera de camin sau hotel.

In 1997 avea sa i se intample ceva ce i-a influentat ulterior tot parcursul profesional. A castigat o bursa la Concursul International de Balet de la Lausanne, ceea ce a insemnat ca timp de sase luni a avut sansa sa se perfectioneze la Scoala Regala de Balet din Londra. Ulterior, a revenit la Kiev, unde a dansat un an in cadrul Companiei de Balet. La 17 ani era deja angajata si avea un repertoriu pe care orice alta balerina cu experienta si l-ar fi dorit: “Don Quijote”, “Frumoasa din padurea adormita”, “Cenu-sareasa”, “Spargatorul de nuci”, “Coppélia” si “Lacul lebedelor”.

Londra, lungul drum pana acasa
Pana sa ajunga in Londra, teatrul si sala de balet ii erau singura casa. “In sala, ma simteam in mediul meu. Am schimbat tara, teatrul, limba, dar am avut mereu munca si pasiunea mea”, povesteste Alina Cojocaru, pentru care acum acasa inseamna Londra. “Tot timpul am stiut ca Londra a devenit pentru mine o casa. Am stiut din momentul in care am aterizat aici.” Acasa acum insa inseamna mai mult decat atat. Este caminul pe care-l imparte cu iubitul ei, Johan Kobborg, de asemenea balerin al Casei Regale de Balet din Londra. Seara de seara ajunge cu placere acasa, unde adora sa asculte muzica, sa se uite la televizor sau pur si simplu sa stea de vorba cu Johan.

Deschiderea spre lumea baletului londonez a aparut odata cu bursa Lausanne. Sfatuita de profesoara sa de la Kiev, s-a mutat la Londra, unde de altfel i se oferise un contract la finalul celor sase luni de studiu. In noiembrie 1999 a devenit angajata a Companiei Regale de Balet, unde, pana la finalul sezonului, a fost promovata de la titulatura de artista la cea de prim-solista. Dupa succesul avut cu “Giselle”, in 2001, a fost promovata in cel mai inalt rang al Companiei Regale de Balet din Londra.

Primul soc cand a ajuns la Londra a fost sa observe ca angajatii teatrului nu lucrau ca nebunii pana la zece seara. Obisnuita sa munceasca mult peste program, a fost surprinsa sa vada ca salile sunt goale de la 18.30. I-a luat mult pana sa aprecieze ca a terminat un spectaol, ca a iesit bine si sa se relaxeze. Abia cu timpul, dupa ce ani la rand munca a fost stalpul ei in viata, a descoperit viata in afara baletului si cealalta parte frumoasa a vietii.

Pentru ea munca nu a fost niciodata ceva de care sa-i fie frica. Nu a fost o corvoada si a invatat asta din familie. Niciodata nu si-a auzit parintii vaitandu-se, indiferent cat de mult aveau de muncit. Nu munca a fost o povara, ci singu­ratatea, lipsa familiei. De aceea anul acesta si-a propus sa-si viziteze parintii mai des, nu doar sa-i sune o data pe saptamana.

De mica a invatat ca orice ar avea de facut trebuie sa termine, indiferent cat de mult timp sau efort necesita. Nu muncesti pentru altii, ci pentru tine. Deviza asta a ajutat-o si niciodata nu a avut ce sa-si reproseze. Daca s-a intamplat sa nu iasa un spectacol, nu a putut niciodata sa spuna ca ar fi trebuit sa lucreze mai mult, pentru ca nu se putea mai mult.

A dat tot ce a avut mai bun, s-a dedicat muncii trup si suflet in fiecare zi si recunoasterile nu au intarziat sa apara. Daca a lucrat opt ore, ea considera ca a primit rasplata pentru opt ore si jumatate. Daca a lucrat zece ore, a primit rasplata pentru 12 ore. Este multumita de ce a realizat si se bucura enorm ca munca ei a avut rasplata pentru fiecare ora petrecuta in sala. Repertoriul sau include roluri principale in spectacole celebre precum “Giselle”, “Lacul lebedelor”, “Frumoasa din padurea adormita”, “Spargatorul de nuci”, “Baiadera”, “Romeo si Julieta”. Este invitata sa danseze pe numeroase scene ale lumii, iar agenda ei este mereu plina.”Giselle” este un spectacol aparte in repertoriul Alinei Cojocaru, dar in afara de acesta nu poate spune ca are un spectacol favorit. Fiecare este special in felul sau.

In 2010 a primit aprecieri deosebite din partea presei britanice pentru prestatia din actul final, “Diamonds”, in spectacolul “Jewels” de George Balanchine, considerat primul balet integral abstract din lume. In acelasi an a dansat in “Dama cu camelii”, spectacol in coregafia lui John Neumeier, cel care i-a creat si rolul principal, Julie, in spectacolul “Liliom”, cu premiera mondiala pe scena Baletului din Hamburg. A fost prima oara in cariera Alinei Cojocaru cand cineva a creat rolul principal intr-un spectacol pentru ea. In cariera unei balerine, sa-i creeze cineva rolul principal, special pentru ea, este ceva ce rar se intampla.

In cei 13 ani de cand este balerina profesionista, niciodata nu s-a gandit ca vrea un anume spectacol sau personaj. Nu a privit lucrurile asa, pentru ca ar fi fost o dezama­gire sa nu aiba acel spectacol. Din contra, este impacata cu gandul ca daca ar fi sa se opreasca maine sa nu mai danseze niciodata in viata, nu are niciun regret.

Cu atatea roluri de exceptie, nici premiile nu au ocolit-o. In 2004 ea a fost desemnata cea mai buna balerina la Gala Premiilor Nijinsky, iar in 2010 a fost una dintre cele patru laureate ale premiului “Balerina deceniului”, decernat cu ocazia galei internationale de balet – Stars of the 21st Century din Moscova.

Text scris de Loredana Sandulescu pentru revista Biz.  Multumesc, Loredana!:)
Foto: Vali Mirea/RevistaBiz