Marta Usurelu

Marta Usurelu

Cand omenia bate tehnologia

poza-1

Sunt conectata permanent la ce se intampla. Pe telefon, emailuri si, ori de cate ori reusesc, pe Facebook si alte retele sociale. A devenit un reflex sa vad, in momentele libere, cine ce a mai facut, ce e nou.

Si in weekend sau in vacante ies cu greu din acest ritm. De aceea mi-am propus sa fug, ori de cate ori se poate, in locuri in care pot sa ma relaxez si sa respir. Iar saptamana trecuta, cu mare drag si cu multa nostalgie, am mers la bunici.

N-am stat pe internet! Am folosit telefonul mai mult pentru poze si m-am bucurat de lucurile dragi pe care iubesc sa le redescopar de fiecare data cu ochii copilariei. Impreuna cu Nicolas, fiul meu de 7 ani, Silviu, varul meu, si Ines, fetita lui de 6 ani, am vizitat si locul preferat de joaca, din copilarie, rapa cu nisip de la marginea satului.

Am sarit in nisip, am povestit despre “competitiile olimpice” si premiile cu coronite din flori nemuritoare. Despre cum stateam desculti cat era ziua de lunga si ne cataram in toti copacii. In drumul spre casa, le-am aratat celebra fantana de unde scoteam si duceam acasa, fiecare dintre noi, de 2-3 ori pe zi, galeti cu apa.

“Pai nu aveati fantana acasa?”, ne-au intrebat copii.
“Nu”, raspundeam senin si incercam sa le explicam ca erau doar cateva fantani in sat in urma cu 20 de ani si ca apa era rara si valoroasa.

Ne-am oprit inevitabil la fantana. Insotiti de rugamintile si veselia copiilor, am indepartat capacul si am inceput sa tragem de lant, ca sa scoatem apa. Cand au vazut ca se apropie galeata de suprafata fantanii, amandoi aplaudau si se certau care sa bea primul.
“Dar cum bem?”, m-a intrebat deodata Nicolas.
“Cu gura, direct din galeata”, i-am spus, si l-am vazut cum ii lucesc ochi. Traiam in acel moment o adevarata aventura – si am intrat cu totii in joc!

Le-am aratat cum se face si i-am invitat sa incerce. Am ras de nepriceperea lor. Din curtea aflata in dreptul fantanii a iesit atunci o doamna si ne-a oferit o cana. Ne-am uitat mirati la ea.
“Luati de beti omeneste! Sa-si sature si copiii setea”, ne-a spus zambind.
“Multumim! Le aratam cum beam noi, cand eram mici. Ne bucuram sa-i vedem cat sunt de incantati”, am raspuns plini de entuziasm.

“E cea mai buna apa din lume!” spuneau copiii si beau bucurandu-se de apa scoasa cu lantul din fantana, in galeata de fier. Dupa ce ne-am potolit setea si s-a terminat joaca, am intrat stingheri in curte, ca sa-i dam vecinei din sat cana inapoi.

In drumul spre casa am scos, din inertie, telefonul din buzunar. Pana sa intru in aplicatii, l-am inchis. Gandul mi-a fugit la gestul doamnei necunoscute si am zambit, simtind cat de usor omenia bate tehnologia, dar si cat de mult s-a schimbat stilul nostru de viata.

Agitatia si fuga nebuna contra timp ne-au robotizat si determinat sa actionam ca teleghidati, din punctul A in punctul B. Sa uitam de frumusetea gesturilor simple si de puterea prin care acestea reusesc sa ne atraga dintr-o data, ca un urias magnet, cu picioarele pe pamant.

Foto © Thomas Jurkowski | Dreamstime.com