Marta Usurelu

Marta Usurelu

Provocarile ne arata cine suntem

FullSizeRender (22)

Cum reactionezi cand ti se spune sec in fata ca ai cancer? Intrebi uimit daca e corect ce-ai auzit. Apoi daca e vorba de analizele tale si zambesti convins ca este o greseala.

Una dintre cele mai mari, poate cea mare provocare din viata mea, a fost sa aflu ca sunt bolnava. Nu ma asteptam. Ma uitam incruntata la medicul care-mi recomanda sa merg la un oncolog si nu ma gandeam decat ca toate celelalte analize erau bune.

Am iesit din cabinet si nu-mi dadeam seama ce sa-i spun lui Cristi, la telefon… Am reactionat cum fac de obicei. “N-are cum sa fie asa. E o greseala. N-o sa ma iau acum dupa acest doctor. Mai intreb si in alta parte”.

Sa nu credeti ca nu-mi trecea prin minte, de cateva ori pe zi, gandul c-ar putea fi adevarat. Dar refuzam sa ma gandesc la operatii, spitale si alte complicatii. Am identificat in schimb cei mai buni oncologi, am facut programari si mi-am vazut de treaba mai departe.

Este un mare noroc si o adevarata salvare sa ai o preocupare. Sa nu stai sa te gandesti mereu la problema pe care o ai. Te ajuta sa te detasezi si functioneaza daca chiar ai treaba. Doar asa poti sa vezi problemele din “elicopter” si sa iei decizii mai bune. Dar cel mai important, te ajuta sa nu innebunesti. Sa nu intri in depresie si sa nu te imbolnavesti singur!

Sora mea imi spune in gluma ori de cate ori trecem prin momente dificile: “Ce-ai fi facut daca erai pe front?“. Stiu ca poate parea fara legatura, dar pe mine aceasta intrebare ma face mereu sa zambesc. Si ma aduce cu picioarele pe pamant. Toti credem ca problemele noastre sunt cele mai importante. Mai grele si mai tragice. Am invatat insa ca facand haz de necaz si gandindu-ma la oamenii cu probleme si mai mari ma ajuta sa evit momentele de panica si disperare.

Parerile diferite pe care le-am primit de la medicii pe care am inceput sa-i intalnesc m-au ajutat sa cred ca e cel mai bine sa merg pe intuitia mea. Unii spuneau ca este un inceput si ca ma grabesc cu operatia. Altii ca trebuie chimioterapie locala chiar de atunci, din primul moment. Histerectomie era varianta cea mai repetata. N-am crezut niciun doctor pe cuvant si n-am facut ca ei. Am ascultat insa sfatul primului medic care a fost de bun simt – din punctul meu de vedere. Un oncolog austriac calm si atent care m-a indemnat sa merg la un ginecolog bun si sa investighez totul de la zero.

Asa am gasit-o pe doctorita care de peste cinci ani ma vede regulat la 3 sau 6 luni. M-a consultat si mi-a vorbit la fiecare pas. Mi-a spus ce crede si ce-ar trebui facut si mi-a subliniat ca nu trebuie sa ne gandim din prima la ce-i mai rau.

Analizele au aratat ca erau prezente celule de cancer in col si medicul a decis sa facem o prima conizatie.”Taiem cat de putin se poate” a precizat. Cand analizele au aratat ca marginile de taiere mai aveau celule prezente, m-a chemat la o noua operatie.

Nu pot sa spun ca asteptam linistita rezultatele. Nici n-aveam cu cine vorbi. Toti in jur erau mai speriati ca mine si evitau sa ajungem la acest subiect. A doua operatie a avut acelasi rezultat. M-au luat toate caldurile si m-am asezat in timp ce vorbeam la telefon. “Mai incercam o data” a fost recomandarea ei relaxata.

Inca o anestezie, inca un drum, alti bani si noua alta peroada de griji si stres! Dar n-aveam de ales, si intr-o luna am mers la o noua operatie. Aveam la mine acum voltaren si alte calmante care stiam ca-mi fac bine. Aveam experienta si ii cunosteam deja pe anestezisti si pe asistentii din spital.

Desi m-a mirat, in momentele de durere cand le spuneam ca-mi trebuie un calmant si ei se uitau la mine uimiti, adaugam simplu: “Voltaren!”. Iar ei imi aduceau. Asa ca de data aceasta am plecat si mai pregatita. Si am trecut cu bine peste inca o interventie, care avea sa fie si ultima. Dar desi rezultatul a fost linistitor, recomandarea a ramas si astazi. Este o boala care revine si trebuie sa mergi constant la control.

N-am facut petrecere. N-am sarit in sus. M-am surprins si eu cat de tacut m-am bucurat la vestea ca sunt bine. Mi-a placut si am apreciat cu adevarat starea de liniste care m-a cuprins si mi-am dat seama ce conteaza, pentru mine, cel mai mult in viata: familia si meseria mea.

Dar cea mai mare revelatie a fost sa inteleg realitatea. Cei apropiati sunt langa tine. Au cuvinte de alin, dar pleaca dupa cateva minute la grijile lor si iti dai seama, in acele momente, ca de fapt esti singur. Ca cea mai mare provocare este sa-ti fie bine cu tine. Sa ai suficienta putere si incredere incat sa nu te sperii si sa cauti salvarea la altcineva.

Echilibrul intern, senzatia minunata ca te simti bine cu tine este salvarea noastra, a celor care trecem prin incercari. El te ajuta sa fii stapan pe situatie. Sa treci cu bine peste momentele grele. Si, da, este esential sa nu te sperii cand auzi o veste proasta. Nu da in foc. Nu innebuni si nu te inchide in tine. Nu capitula inainte de lupta. Incearca sa te gandesti ca nu esti nici primul si nici ultimul si ca exista solutii.

Asa am gandit eu. Si de atunci am inteles ca linistea mea si starea mea de bine, acel echilibru care ma ajuta la greu, o iau de la ceea ce e mai important pentru mine: familia, echipa mea si din calatorii. Nu sunt vorbe goale. Si nici lectii. Sunt doar cateva ganduri adunate dupa multe incercari, care sper sa fie de folos celor care au nevoie de ele.

Am scris despre aceasta mare provocare din viata mea la invitatia echipei Activia care-mi stia povestea si care considera, asa cum imi place si mie sa spun, ca provocarile sunt de fapt acele incercari care ne arata cine suntem si ce putem face. Am invatat de atunci cat de important este corpul meu si am inceput sa-l iubesc mai mult, sa-l hranesc sanatos si sa fac miscare. Stiu acum, mai bine ca oricand, ca echilibrul interior este cel care ma ajuta in tot ceea ce fac, zi de zi.

Foto @ Dragos Asaftei