Sunt 10 ani de la cea mai grea operatie pe care am avut-o. Cea mai grea dintre toate de pana acum, as spune, ca o optimista ce sunt. Si bine ca a trecut!
A fost singurul moment in care am simtit ca nu mai pot. Ca nu-l trec. Totul era greu. Durerile, respiratul, pana si statul pe patul de spital. Simteam ca nu mai rezist, desi mi se spusese ca dupa o operatie la plamani va fi cel mai greu cu respiratul. Norocul meu a fost ca doar in prima zi a fost asa greu. Si ca, din a doua, durerile au fost cat de cat suportabile.
Din senin
Ma simteam bine, dar intr-o dupa amiaza am simtit ca nu mai pot sa respir normal. Am crezut ca am racit si simteam ca ma tine un junghi in spate. Respiratia din ce in ce mai greoaie m-a determinat sa chem salvarea. Mi-au spus ca nu e nimic. Mi-au facut un calmant si au plecat. Medicul de familie, cu care am vorbit la telefon, mi-a spus ca respirata mea suna ciudat. Ca trebuie sa fac o radiografie.
Cum mi-am revenit repede, n-am mai facut nimic, dar la analizele anuale pe care le-am facut la ceva vreme dupa acea zi, am solicitat si o radiografie. Doctorul s-a speriat cand a vazut imaginea. Nu exagerez. Asa a reactionat. M-a chemat peste o ora, ca sa mi-o interpreteze, pentru ca voia sa se sfatuiasca si cu alti medici. Asa mi-a spus.
Se vedea clar la radiografie o tumora mai mare ca inima, pozitionata in si langa plamanul drept. Toate analizele erau bune. Doar radiografia era ca dintr-un film SF. Asa a inceput calvarul. Am vazut multi medici, am facut enervant de multe analize si am inteles cat de insensibili, dar si nepregatiti sunt multi doctori. Am avut norocul sa gasesc pana la urma un medic adevarat, un om pe care am ajuns apoi sa-l cunosc si care este unul dintre cei mai uimitori oameni pe care i-am intalnit.
Mi-a spus ca e o operatie grea, ca nu stie ce va face pana nu va vedea exact ce e acolo si m-a luat de mana cand am mers din nou la inca o radiografie. Am simtit atunci la propriu ca sunt pe maini bune. Imi dadea o stare de incredere, de liniste si, stiu acum, era tot ce aveam nevoie!
Post-operator, nimic nu e usor
Imi amintesc de un brancardier care mi-a spus ca o sa ma mute, ca pe un fulg, in pat. Ca n-o sa simt. Asa a fost! Imi amintesc toata forfota si galagia din reanimare, lumina orbitoare care nu era inchisa nciodata. Plangeam dupa somnifere si le rugam pe asistente sa ma ajute sa adorm. Imi amintesc ca am strigat de multe ori dupa ajutor cand nu mai puteam de durere. Si ca nu venea nimeni. Stiu ca atunci o strigam pe sora mea, Gina. Mi se parea firesc s-o strig pe ea decat sa strig “Ajutor” in neant.
Desi de a doua zi a fost mai usor, dorinta nebuna a asistentelor de a-mi schimba pozitia m-a chinuit ingrozitor. Nu aveam doar operatia, ci si 2 tuburi de dren, si orice miscare ma durea si ingrozea. Iar cand ma intorceau cu cearsaful simteam cu mi se desface operatia si cum ma doare pana si sufletul.
Nu renunta sa crezi
Dar totul trece. Este mai usor cand spui asa, desi nimic n-a fost usor. Medicul a inlaturat tumora si o mare parte din plamanul drept. Dupa 2 saptamani, cand am ajuns in sfarsit acasa, au iesit si analizele. Suspiciunea era de tumora maligna, dar analizele au aratat ca era benigna. Niciun medic n-a putut sa-si explice si sa-mi spuna cauza aparitiei. Nici acum nu stiu de ce a aparut si cum.
Ceea ce m-a determinat sa scriu acest post este intalnirea cu medicul de la protectia muncii. A venit in redactie ca sa ne consulte si sa ne completeze fisele. Am intrat in graba in birou, aveam multe de facut si stiam ca trebuie sa bifez si acea intalnire. Am salutat doctorita si asistenta si am inceput sa raspund la intrebari.
“Ma simt bine. N-am probleme si analizele sunt bune!” am spus. Mi-au luat tensiunea si m-au intrebat ce istoric medical am. Cand am inceput sa enumar operatiile, le vedeam cum se uita una la alta. Le-am linistit spunandu-le ca sunt bine. M-au felicitat pentru atitudine si mi-au urat, normal, multa sanatate.
Stiu ca sunt bine acum pentru ca am inteles ca eu le-am dus pe toate. Si pentru ca fiecare incercare m-a intarit. Dar n-a fost mereu asa. M-am intrebat de multe, multe ori, e drept, de ce mi s-au intamplat atatea. Dar, de cativa ani, m-am oprit. Si cred ca acesta este secretul. Cand ti se intampla ceva, se intampla! Cateodata cu un motiv, alteori nu. Marele secret este sa nu ramai cramponat in capcana intrebarilor. Sa treci mai departe. Pentru ca, dupa momentele grele, sigur vin si cele bune. Si, da, pe multe dintre cele bune ti le faci si tu. Daca nu uiti sa vrei si sa visezi! Pentru ca de noi depinde sa gasim puterea sa trecem mai departe si sa nu uitam ca maine este o noua zi.