Ce lasam in urma? Este intrebarea care mi-a venit in minte cand am pierdut pe cineva drag. Si am vazut, trist si cu durere in suflet, ca indiferent cine esti si ce faci, dupa ce te duci totul continua ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Ce lasam in urma? Nu toti suntem genii sau personalitati. Nu toti suntem desenatori ai prezentului sau viitorului. Suntem prinsi intr-o viata cu ritm alert in care avem multe griji, pe langa job, statut de fiu sau fiica, frate sau sora, sot si sotie sau parinte. Avem multe, prea multe de facut de la o zi la alta. Ajungem din ce in ce mai greu sa ne odihnim. Si, rar, foarte rar sa ne mai gandim ce lasam in urma.
Ceva frumos? Ceva nou? Sau un gand curat insuflat copiilor? O idee despre cum am vazut noi lumea? Ce lasam? Ceva trebuie sa lasam! Cand treci prin momente triste, cand ajungi sa vezi deznodamantul vietii celor dragi, incepi sa te gandesti ca avem o menire. Si trebuie sa ne achitam de ea. Sa facem ceva care sa ramana. Sa aminteasca de noi.
Dar nu stii care-i menirea. Si nu-ti dai seama cum ai putea sa afli. Incepi sa cauti. Sa te intrebi si sa te framanti. Unii, mai norocosi, stiu de la inceput ce au de facut. Altii isi cauta sensul toata viata. Constientizarea faptului ca nu suntem eterni naste de fapt omniprezenta “middle age crisis”si ne trezeste constiinta. Acel Eu puternic care te impinge sa vrei sa dai sens fiecarei zile, fiecarui ceas.
Eu incep prin a face totul mai bine. Mai corect. Si frumos. Convinsa ca n-am lasat nimic pe maine si ca am facut tot ce-am putut mai bine. De aici pornesc mai departe. Constienta ca fiecare moment trebuie apreciat si trait cu adevarat si ca fiecare om din viata trebuie pretuit. Pentru ca ce lasam in urma ramane in primul rand in oameni.