Inapoi, in copilarie

Copilaria mea miroase a Regina Noptii. Are cerul plin de stele si povesti spuse, deseori, pana in zori. Nicaieri in lume n-am regasit borsul cu ou intreg si taitei de casa facuti ca la bunica, mamaliga tare de-o taiai cu ata sau dulceata de nuci asa cum numai ea stie sa faca!

Nimic nu se compara cu copilaria. Cu anii in care visam, ne jucam si credeam ca orice e posibil! Amintindu-mi de ea, indiferent cat de simpla era, imi e bine! Nu aveam telefoane sau tablete. Nici macar dulciuri… Mancam dimineata lapte cu paine, iar eu imi puneam si zahar (sic!), de sarbatori bunica ne trata cu poale-n brau iar de Sfanta Maria mergeam la balci!

Era apogeul distractiei. Incununarea tuturor evenimentelor de vara si, cu tristete, era si incheierea vacantei, cand trebuia sa ne luam ramas bun de la cataratul in meri sau in visini, de la sesiunile nesfarsite de v-ati ascunselea prin vie sau in hambarul cu porumb.

Eram opt nepoti care ne revedeam in vacanta mare, la bunici. Veneam din orase diferite si fiecare povestea mai cu sarg cat de tare e la el acasa! Primeam un colet, pe vara, cu dulciuri, de la parinti, si-l transformam intr-un adevarat eveniment!☺

Copilaria noastra nu insemna numai joaca. Din contra, aveam in fiecare zi un program facut de bunici, si o idee clara, a noastra, sa evadam! Trebuia sa culegem catina pentru rate, sa mergem la cules tutun si apoi sa facem claca sa-l insiram pe sfoara si sa-l punem la uscat. Trebuia sa scoatem lese intregi de arbagic si sa hranim animalele.

Da, nu prea stiam sa spunem nu! Si nici nu-mi amintesc sa ne fi plans prea tare. Stateam desculti cat e ziua de lunga si, cum prindeam momentul oportun, fugeam pe dealurile din jurul casei. Faceam, cum vedeam la televizor, la olimpiada, competitiile noastre de atletism, saritura in lungime sau inaltime – la rapa de nisip. Mergeam cu tractorul vecinilor, si impleteam coronite din flori nemuritoare, caram apa cu cobilita de la fantana din vale, pentru ca doar acolo era apa in sat, plimbam curcile povestind cat e ziua de lunga ce-am facut si imaginandu-ne ce-o sa facem.

Am avut o copilarie linistita, la fel ca a multor copii, dar de care-mi amintesc si azi fascinata. Nu era pom pe care sa nu-l urc! Perele din curtea noastra erau rosii, iar visinele erau negre si aproape dulci. Caisul avea, saracul, toate fructele numarate si insemnate, iar bataia ce mai mare era pe fruculita cu trei dinti, una singura in toata casa, si pe borcanul cu dulceata de nuci verzi!

Stiu, nu e nimic iesit din comun. E doar copilaria care reuseste sa te traga uluitor de puternic la ea si te face sa-ti amintesti cat de frumos era totul! Cat de frumosi erau bunicii. Si parintii! Si ce mare era familia!

Radeam mult, ne jucam si invatam sa ne facem singuri patul sau sa avem grija de casa. Dadeam la gaini si rate de mancare sau culegeam la vie. Nu prea stateam, mereu faceam cate ceva, dar era frumos. Si ne placea. Imi amintesc si acum cat de mult am invatat atunci ca de tine depinde sa-ti faci frumoasa camera! Sa-ti asezi frumos masa! Si ca este important sa fii politicos. Atunci, pe la 5-6 ani, am realizat ca as putea s-o ajut si pe mama, acasa. M-am gandit atunci prima oara ca poate si ei ii este greu sa stea mereu in picioare, pentru ca totul sa fie mereu gata pentru noi!

A trecut mult de atunci, si am ajuns sa merg acum cu fiul meu la bunica! Am avut norocul sa-i prezint strabunica si sa-i arat unde-am copilarit. Am exclamat in nenumarate randuri cand redescopeream ceva ce credeam c-am uitat. Geamul de la camera din spate pe unde fugeam cand jucam leapsa, galetile de fier in care caram apa, beciul in care ne ascundeam cand ne jucam, dar mai ales momentele de neegalat cand am redescoperit mirosuri de odinioara.

Am calatorit in timp! Mi-am dat seama cat de mult imi place acel loc plin cu flori si pomi roditori! Am plans si am ras amintindu-mi ce faceam in acel sat de pe dealuri si m-am simtit din nou copil, chinuindu-ma amarnic sa-mi stapanesc lacrimile, cand am vazut ca, la fel ca acum douazeci de ani, in poarta ne astepta bunica!